miercuri, 28 iunie 2017

Ciorile

de Ion Agârbiceanu

Fragment

De trei zile, văzduhul se întunecase tot mai tare. Întâi se părea că s-a înălţat o ceaţă răsfirată peste bolta senină, apoi negura aceea alburie s-a tot îndesat, s-a tot întunecat, ca un greu şi uniform văl plumburiu.
Sub el lumea întreagă era sură: dealurile, pădurile, luncile, aerul. Pomii din grădini, arborii înălţau braţe negre, neclintite în liniştea apăsătoare, ca într-o aşteptare încordată. Frunzele se scuturaseră de mult.
Pământul era îngheţat tun şi frigul pişcă. Fusese şi mai rece înainte de a se înnora, dar acum, de trei zile, se mai muiase: în aer se simţea un fel de umezeală, un fel de aromă mai rece ca cea de ploaie.
De trei zile se învăluiau prin văzduh pâlcuri mari de ciori, izvorând nu se ştie de unde, zburând înghesuite, cât parcă li se atingeau aripile, vâjâind domol în aer şi lăsându-se pe ramurile negre ale pomilor din grădini. Crengile se aplecau şi se legănau sub povara lor, în câte un pâc erau cu zecile.
- Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra!
Cele care vesteau astfel că au sosit lungeau grumazii şi se închinau din cap.
- Cra-cra! Cra-cra!
Dar numai puţine dădeau glas, pesemne ele erau crainicii. Celelalte se legănau pe crengile care nu şi-au aflat încă echilibrul, când adeseori după una se ridicau în grabă toate în văzduh, rotindu-se, trecând pe deasupra grădinilor, întâlnindu-se în văzduh cu alte pâlcuri, cu care nu se amestecau şi întorcându-se, uneori, să se aşeze pe acelaşi arbore de pe care s-au ridicat, alteori poposind pe alţi pomi sau arbori, în alte grădini.
- Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra!
Sunt ciori de cele mari, sure, cu aripile tivite cu negru, ca şi coada şi capul. Văzduhul nu rămâne multă vreme gol de roiul lor: când un pâlc, când altul se ridică învârtejindu-se, parcă acolo sus o putere streină le rupea rândurile, le învăluia până se adunau şi iar se coborau undeva.
Ciorile n-au cuiburi prin arborii grădinilor, nici chiar în salcâmii uriaşi ce străjuiesc pe marginea pârăului ce trece prin mijlocul satului. Au venit de departe, de la păduri, unde, în câteva poieni cu stejari rari, cuiburile lor fac colonii întregi.

Stancuta lui I. Simionescu


Foto: Emil Todorov

vineri, 13 ianuarie 2017

Colindatorii

de George Cosbuc
Cad fulgii mari, încet zburând
Si-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-paştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce


Cum sta pe paie-n frig Hristos
In ieslea cea săracă,
Si boul cum sufla milos,
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Si îngerii albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.


joi, 12 ianuarie 2017

Pomul Craciunui

de George Cosbuc
Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Padurea iarna doarme, c-asa vrea Dumnezeu.
Si numai cate-un viscol o bate uneori,
Ea plange atunci cu hohot, cuprinsa de fiori.
Si tace-apoi si-adoarme, cand viscolele pier,
In noaptea asta insa, vin ingerii din cer.
Si zboara-ncet de-alungul padurilor de brad,
Si canta-ncet si mere si flori din san le cad.
Iar florile s-anina de ramuri pina jos
Si-i cantec si lumina si-asa e de frumos!
Iar brazii se desteapta, se mira asta ce-i,
Se bucura si canta ca ingerii si ei.
Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ti trimite dintr-insa Dumnezeu.
Un inger rupse-o creanga din brazii cu faclii,
Asa cum au gasit-o, cu flori si jucarii.
Departe intr-un staul e-n fasa-acum Iisus,
Si ingerii, o, cate si cate i-au adus.
Dar el e bun si-mparte la toti cati il iubesc,
Tu vino, si te-nchina, zi: “Doamne-ti multumesc”.

miercuri, 11 ianuarie 2017

Curajosul Clabucel

Text de Maria Zetea
Ilustratii Ecaterina Draganovici




Fluturele si fulgii de nea

Text de Vasile Poenaru
Editura Coresi


Dand pamantului ocol, azi calatorim la pol

Ilustratii de Clelia Ottone, 
text de Radu Tiulescu




Zăpădița

de Natalia Zabila, scrisa după o poveste populară
Ilustratii Coca Cretoiu

Pitită sub o cușmă de zăpadă,
Și troienită până-n cercevea,
E o căsuță unde-un moș c-o babă
Își duc de-un veac , aproape, viața-n ea.
Odată, iaca, ei s-au pus să șadă
Pe prispă, sub fereastră – amândoi –
Privind duios cum oameni de zăpadă,
Copiii ridicau cu tărăboi.


Când soarele după nămeți căzuse,
Omătul încă moale albăstrea …
– Ce-ar fi, măi babă – bătrânelu-i spuse –
Să ticluim și noi un om de nea?

– Ce rău îmi pare, a oftat băbuța,
Că n-am avut unchiașule, copii!
Hai să-ntocmim o fată – și căsuța
Poate așa s-o mai înveseli.

Și, vălătuci din neaua afânată
Rostogolind, sub merii cei frumoși,
Ei au făcut, între nămeți, o fată
Cotoșmănată și-n pâslari pufoși.

În vremea asta o stăncuță, iată,
Zburând de-a curmezișul, peste sat,
Zvârli o pănă neagră, fermecată,
Pe creștetul copilei – înghețat.

Se însera. A soarelui sclipire
În nori portocalii se cuibări;
Când pe obrajii fetei o ivire –
Ca doi bujori de sânge – înflori.

Și fata de zăpadă prinse viață …
Îmbujorată, tresări un pic.
Albaștrii-i ochi vedeai cum se dezgheață
Cum dă ușor din umărul ei mic.