Ei, şi iata ca printre urşii cei albi de la pol s-a ratacit într-o buna zi un urs cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a ajuns el la pol sa nu ma întrebaţi, ca nu ştiu. Ce ştiu e ca s-a pomenit acolo şi ca a început sa caşte ochii la munţii de gheaţa şi la focile care se zbenguiau pe ei.
– Ia te uita!… Un urs murdar! striga o foca,
– E manjit tot!
– De la gheare pan la bot!
– Vai, vai, ce caraghios!
– Parc-a fost muiat în sos!
Uite-aşa radeau focile, radeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uita în jur gata sa rada şi el de ursul cel murdar (pentru ca urşii, se ştie, se spala pe dinţi în fiecare dimineaţa şi seara, ba mai fac şi baie) cand, spre marea lui mirare, nu vazu niciun urs.
– Nu cumva radeţi de mine? întreba el suparat.
– Pai de cine, mai Martine?
– Eu sunt curat, spuse şi mai suparat Martin. M-am spalat chiar azi dimineaţa.
Dar focile nu-l crezura şi rasera mai departe, aşa ca bietul urs îşi lua talpaşiţa, mormaind.
Şi nu merse el cine ştie cat, ca se întalni cu nişte urşi albi.
– Fraţilor! striga bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare ca va vad…
– Cine-i uratul asta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.
– Ia te uita ce neobrazare! vorbi un altul.
De ciuda, bietul Martin simţi ca-i dau lacrimile.
– Dar bine, fraţilor, nu vedeţi ca sunt urs, ca şi voi?
-Urşii cumsecade sunt albi, raspunse primul urs alb, şi fara a-1 mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecara, leganandu-şi îngamfaţi blanurile.
Martin se aşeza pe un sloi şi începu sa planga.
– Facea sa bat atata cale pana la pol, ca sa gasesc aici numai batjocura? se întreba el. Vai, ce urşi rai traiesc printre munţii de gheaţa!
Şi cum plangea aşa, un pinguin se apropia încetişor.
– De ce plangi, ursule? întreba pinguinul.
– Cum sa nu plang, pinguinule, daca urşii albi ma dispreţuiesc şi rad de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasare tare isteaţa.
– Şi numai pentru atata lucru plangi? Hai, vino cu mine!
Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cat ai bate din palme, aduse o bucata de sapun.
– Ia sapuneşte-te bine, de sus şi pana jos! îl îndemna el pe Martin.
– Şi tu? se supara ursul. Le-am spus şi focilor ca sunt curat. M-am spalat chiar azi-dimineaţa!
– Nu-i nimic, raspunse pinguinul. Fa-mi mie placerea asta….
Bombanind, Martin se muie într-un ochi de apa şi prinse a se sapuni. De manios ce era se freca bine, bine, bine, şi – iata – curand toata blana îi era plina de clabuci albi şistralucitori.
– Aşa, destul, spuse pinguinul.
Martin lasa jos sapunul şi voi sa se vare în ochiul de apa, dar pinguinul îl opri.
– Stai! Ramai aşa!
Apoi îl lua de mana şi-l duse în mijlocul urşilor albi.
– Vai, ce urs frumos! striga un urs alb.
– Ce blana alba! se minuna al doilea.
– Şi ce mandru straluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atat de bucuros de primirea care i-o faceau urşii albi, ca nici nu-şi batu capul sa înţeleaga. Ii mulţumi pin guinului şi ramase printre urşii albi cu care juca „baz” şi „baba-oarba”, uitand de toate.
Deodata însa, un munte de gheaţa se apropie de sloiul pe care se jucau.
– Fugiţi! Fugiţi! striga un pui de urs şi se arunca în apa, înotand voiniceşte.
Urşii se oprira din joaca, vazura muntele şi pricepura ca se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţa. Speriaţi, sarira în apa şi se departara degraba, în vreme ce Martin – neobişnuit cu viaţa de la pol- ramase pe sloi. Cand înţelese ce primejdie îl paşte voi sa sara şi el în apa. Chiar în clipa aceea rasuna glasul înspaimantat al unei ursoaice:
– Puiul! Puiul meu!… A ramas pe sloi!
Nici unul dintre urşii care se departasera nu scoase nicio vorba, nici unul nu cuteza sa se întoarca pe sloi. Martin se repezi şi începu sa caute ursuleţul.
Îl afla pe o movilita de zapada şi-l lua în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţa izbi sloiul.Totul paraia, se prabuşea, valurile ţaşnira înalte cat muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucaţile de gheaţa, mari cat o casa, Martin se pomeni în apa. Fusese ranit de suliţele de gheaţa. Dar puiul era nevatamat.
O lespede grea îl împiedica acum pe Martin sa iasa la lumina. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotand, se ridica pe un sloi ce plutea, la adapost de alte primejdii.
Mama ursuleţului se repezi sa-i mulţumeasca, dar, cand ajunse langa Martin, încremeni. Şi la fel încremenira şi ceilalţi urşi albi. Clabucii de sapun din blana lui Martin se topisera în apa, şi ursul nostru era din nou cafeniu …
– Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, vazad cum puiul se prinsese cu labuţele de gatul lui Martin. Îţi mulţumesc…
Niciunul dintre noi n-a cutezat sa ramana pe sloi…
– Nu blana îl face pe urs, încuviinţara şi ceilalţi urşi albi, adunandu-se în jurul lui Martin şi strangandu-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit sa-şi împodobeasca blana cu clabuci de sapun (treaba care l-a bucurat straşnic caci sapunul uscat îi pricinuia mancarimi cumplite şi-l silea sa se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici placut nu era).
Cat a ramas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar cand s-a întors acasa a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întamplarea. De atunci mai canta Martin şi-n ziua de azi:
Crezi ca-mi pasa ca te ştiu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima sa-ţi fie dreapta.
Eu te judec dupa fapta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu